Īn secolul XIX, vienezul de religie iudaica Theodor Herzl a propus īnfiintarea unui stat evreu independent. Acest stat urma sa asigure evreilor protectie īmpotriva oricarei forme de persecutie. Īn anul 1897, ziaristul Herzl a convocat la Basel primul congres al zionistilor, devenind presedintele acestei organizatii. Īn aceasta functie a īncercat - fara succes, īnsa - sa ajunga la o īntelegere cu potentatii din Palestina, turcii, cu privire la gasirea unei "patrii independente pentru poporul evreu". Ideologia zionista care continua sa marcheze si astazi activitatile oficialilor din Israel, a fost dezvoltata īn mare masura de Herzl.
Herzl a murit īn anul 1904 la vārsta de 44 de ani, īn localitatea austriaca Edlach. Cu toate ca ideile sale nu au putut fi materializate in timpul vietii lui, el este recunoscut astazi ca unul din premergatorii statului modern al Israelului.
Zionul este denumirea traditionala a orasului Ierusalim. Īn limbajul modern, prin acest termen se īntelege atāt statul Israel cāt si orasul Ierusalim.
Spre sfārsitul secolului XIX, din ce īn ce mai multi evrei din estul Europei au īnceput sa emigreze īn Palestina. Pāna la īnfiintarea statului Israel din anul 1948 au mai existat patru alte valuri de imigranti (īn limba ebraica: Aliah), care pot fi puse pe seama evenimentelor politice din Europa vremii. Īn timpul celui de-al cincilea Aliah dintre anii 1932 si 1939 au emigrat īn "tara promisa" peste 250.000 de evrei care fugeau de persecutiile naziste din Germania. Īn aceeasi perioada s-a ajuns la conflicte serioase īntre refugiatii evrei si arabii care traiau īn Palestina. Autoritatile britanice nu au reusit sa rezolve aceste conflicte. Pentru a se apara de atacurile arabilor s-au format grupari de rezistenta evreiesti, care au luptat, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si īmpotriva englezilor, care nu permiteau imigrarea evreilor īn Palestina. Īn 1947, autoritatea britanica s-a retras din Palestina, cedānd controlul asupra acestei regiuni din Orientul Apropiat Natiunilor Unite (ONU). Consiliul de Securitate al ONU a hotarāt īnfiintarea unui stat evreu si al unui stat arab. Acest plan a fost acceptat de evrei, dar respins de arabii palestinieni si de statele arabe.
La 14 mai 1948, la Tel Aviv, presedintele Agentiei Evreilor proclama formarea statului Israel, luand astfel nastere primul stat evreiesc, dupa 2000 de ani. In cadrul unei ceremonii desfasurate la Muzeul de Arta din Tel Aviv, David Ben-Gurion a pronuntat cuvintele: "Prin aceasta proclamam nasterea unui stat evreiesc in Palestina, care urmeaza sa se numeasca Israel", dupa care au urmat aplauze si lacrimi de bucurie din partea multimii adunate la muzeu. Ben-Gurion a devenit primul premier al Israelului.
La distanta, se auzea inca zgomotul armelor in luptele care au izbucnit intre evrei si arabi, imediat dupa ce armata britanica se retrasese in cursul acelei zile. Egiptul a lansat in aceeasi seara un atac aerian impotriva Israelului. In ciuda unei intreruperi de curent la Tel Aviv si a invaziei arabe, evreii au sarbatorit nasterea noii lor natiuni, mai ales dupa ce au aflat ca Statele Unite au recunoscut statul evreiesc. La miezul noptii, statul Israel a luat nastere in mod oficial, odata cu terminarea mandatului britanic in Palestina.La cāteva ore de la īnfiintare, Israelul a fost recunoscut si de SUA si de Uniunea Sovietica.
Tānarul stat a fost īnsa atacat imediat de vecinii sai arabi. Īn luptele care au durat zece luni, īmpotriva Egiptului, Transiordaniei, Siriei, Libanului si Irakului, armata israeliana si-a putut apara toate teritoriile, cu exceptia orasului vechi Ierusalim. Aproape toti arabii care locuiau īn regiunile ocupate de trupele israeliene s-au refugiat īn tarile arabe vecine. Acolo īnsa, cei cca. 700.000 de refugiati nu au fost integrati īn societate, o mare parte din ei traind si astazi īn lagare. Aceasta populatie a crescut la peste 3,5 milioane astazi. Toti doresc sa se īntoarca īn Israel, lucru pe care guvernul israelian nu īl permite.
Īn urma acestor confruntari armate, tānarul stat s-a consolidat. Limitarile puse imigrarii au fost ridicate, iar multe state ne-arabe au recunoscut si ele existenta Israelului. Dar si īn anii ce au urmat au exitat atacuri asupra granitelor acestei tari.
Israelienii, desi mai slab echipati, au reusit sa indeparteze arabii si sa cucereasca teritoriile-cheie, cum ar fi Galileea, coasta Palestinei si o bucata de teritoriu ce leaga coasta de partea vestica a Ierusalimului. In 1949, dupa ce Natiunile Unite au ordonat incetarea focului, statul Israel a dobandit controlul permanent asupra acestui teritoriu cucerit. Prin plecarea din Israel, in timpul razboiului, a sute de mii de arabi palestinieni, evreii au devenit majoritari.
La data de 5 iunie 1967, armata israeliana a atacat preventiv trei tari vecine, ocupānd īn doar sase zile toata peninsula Sinai, Ierusalimul de est si muntii Golan. Sub supravegherea Natiunilor Unite s-a declarat pāna la urma armistitiu.
Israelul a fost, īn schimb, surprins de un atac siriano-egiptean la sarbatoarea evreiasca de Yom-Kippur. Cele doua armate arabe au avut, īn primele zile ale Razboiului de Yom-Kippur, cīstiguri teritoriale substantiale. Aceste teritorii au fost recuperate īnsa īn curānd de armata israeliana. Razboiul s-a terminat fara a desemna un cāstigator clar.
In 1979, Israelul si Egiptul au semnat un tratat de pace istoric, prin care Peninsula Sinai era restituita Egiptului, in schimbul recunoasterii si pacii din partea acestuia din urma. Israelul si Organizatia de Eliberare a Palestinei au semnat un important acord de pace in 1993, care prevedea implementarea treptata a auto-guvernarii palestiniene in Fasia Gaza. Totusi, procesul de pace israelo-palestiniana s-a desfasurat lent, iar in 2000 au reinceput sa aiba loc conflicte majore intre israelieni si palestinieni, in Israel si in teritoriile ocupate.
In anul 1982 armata israeliana, aflata sub conducerea lui Ariel Scharon, a invadat Libanul, avansānd pāna la Beirut. Invazia reprezenta o reactie fata de actele de terorism ale Organizatia de Eliberare a Palestinei (PLO). Acest razboi a fost criticat cu asprime atāt īn strainatate cāt si de catre o mare parte din cetatenii Israelului.
Īn decembrie 1987, s-a produs Intifada palestiniana (īn limba araba: a scutura, a arunca), rascoala unor palestinieni, īn cea mai mare parte tineri, īmpotriva fortelor de ocupatie israeliana. Guvernul israelian condus de Premierul Schamir a fost supus unor presiuni din ce īn ce mai mari, pentru ca armata israeliana, prin manevrele sale brutale, facea din ce īn ce mai mult subiectul criticilor interne si externe. Schamir, din blocul Likud, a refuzat īnsa sa poarte negocieri cu PLO-ul lui Arafat, prezentānd īn schimb un plan de pentru īncheierea conflictelor, plan care a fost respins īn mod categoric de catre palestinieni si de liga araba. Īn timpul celui de-al Doilea Razboi din Golf, palestinienii au cāstigat simpatia internationala, atunci cānd s-au declarat īn mod oficial de partea Irakului condus de Saddam Hussein, care atacase cu rachete Israelul.
Īn iunie 1992, Yitzhak Rabin, membru al Partidului Laburist, a devenit primul ministru al Israelului. Īn septembrie 1993 a fost semnat un tratat de baza īntre PLO si Israel, care a pus capat Intifadei. Īn aceasta declaratie de principii, PLO a recunoscut existenta statului Israel.
| | 
